Problema cu cumparaturile

Daaa…mi-am dat seama de unde vine problema cu cumparaturile. De la prima achizitie. Adica…daca cumva te afli intr-un magazin mare, fie el si un mall, si te pune naiba sa cumperi ceva…nu te mai poti opri pana nu ai spart toate limitele bugetului. Daca reusesti si te abtii sa nu iei nimic…problema nu e asa de mare. De exemplu, aseara am am batut recordul, si am stat la cumparaturi de la ora 9 ora Romaniei, si pana la ora 3. Noaptea. Asta pentru cei care rad de mine ca ma culc odata cu gainile. Se stiu ei…Si da…am spart multi bani. Mult mai multi decat ar fi trebuit poate. But anyways…it was cool. La un moment dat planuisem sa ies afara sa fac poze la un pod fain, dar…am uitat, prinsa fiind in tornada atator initiale interesante, cum ar fi h, m, c, a.
Cel mai cool a fost ca mi-am luat o bluzita cu unul din acei ugli people prins in piept. Este atata de frumoasa!!!!! Am aruncat repede eticheta, pentru ca imi tragea plasa mult in jos, si acum abia astept sa plec de aici sa o pot plimba prin oras. …si , da, desi sunt de trei zile in Lisqbona, nu am vazut absolute nimic din oras. Deja devine frustrant. Nici macar nu stiu daca as vrea sa vin in vacanta aici. Poate in seara asta, daca nu va ploua…apuc sa merg macar pe 2 strazi…

Pranzul la Lisabona - Pro si contra

Pro
Vezi cum se schimba culoarea oceanului in timp ce mananci – fabulos
Este normal sa bei 1-2-3 pahare de vin la masa, chiar daca esti in timpul programului, fara ca nimeni sa se uite stramb la tine – la Bucuresti am baut o singura data o bere la masa de pranz cu o colega si ni s-a parut mare scofala
Poti purta o conversatie inteligenta – bine…asta o poti face si la cina, nu e musai sa fi amsa de pranz
Poti manca un peste de care nu ai mai auzit in viata ta, si sa ti se para extraordinary
Nota de plata se imparte egal la numarul de meseni, fara sa se apuce fiecare sa scoata calculatorul, sa calculeze, si la final sa iti dai seama ca mai lipsesc 2 lei – tot respectul
Poti face o plimbare linistita cu masina pe coasta oceanului – asa…doar cat sa se aseze mai bine mancarea

Contra – and a big one
Trebuie sa iti platesti singur mancarea – si credeti-ma, ca nu e ieftina deloc

Day 1 - Sushi

Aseara am avut unul din acele momente in care am fost impartita intre dorinta de a scoate aparatul foto si a face zeci de poze, si gandul ca voi pastra amintirile mai intense daca voi privi totul prin ochii mei si nu prin sticla.
Seara a inceput cum nu se poate mai…ingramadit, intr-o masina sport cu 2 usi in care, evident, eu am stat in spate, cu genunchii la gura. Si da, am avut dovada vie a motivelor pentru care urasc aceste masini. Evident… exact asa cum prevazusem, am stat cu capul intr-o parte tot drumul, pentru ca altfel dadeam cu el de tavan.
Portughezsii sunt nebuni dupa peste. De orice fel. Cred ca ma asteapta o saptamana intreaga de mancat vietati umede – astazi la pranz mergem undeva unde se mananca numai peste. Deci…glurp..glurp…
Anyways. De mult timp tot ziceam ca vreau sa merg la un restaurant japonez. Si uite ca s-a ivit si ocazia. Am mers sa mancam sushi cu un portughez cu un nume predestinat fabulosului: Prada. Unul din acei barbati aflati la varsta de aur, care trateaza totul cu o nonsalanta fermecatoare.
Am fost la un restaurant aflat intr-o arena unde pe vremuri erau lupte de tauri, si care acum fusese transformata in centru comercial. Restaurantul…de o simplitate fabuloasa. Era genul de loc care te fermeca, fara sa stii de ce. Si da, nu exista notiunea de furculita si cutit. Aveai 2 bete cu care trebuia sa te descurci cum stii. Nu puteai sa mananci cu ele… aveai doua optiuni: oriu mancai cu mana, ceea ce era putin deplasat datorita felului in care arata locul, ori ramaneai flamand – mai plauzibil J))
Evident, ni s-a recomandat ce sa mancam. Am comandat un platou de 3 persoane cu sushi de toate natiile si felurile, si am luat la rand berile japoneze – in ordinea aflata pe meniu. De sus in jos.
La inceput ne-au servit cu niste vinete…intr-un fel de sos si cu o bautura care, Dumnezeu stie ce era, ca nu ne-a zis nimeni nimic. Apoi, ne-au mai adus niste bucatele de peste cu branza, iar dupa aceea, let there be sushi!!!!
Nu stiu cum sa il descriu. Se stie, este genul de mancare pe care you whether love it or hate it. I loved it. Mai ales cel cu orez. Nu stiu exact cum se prepara, probabil ca nu mi-ar fi de nici un folos. Oricum, gustul este unul cu totul si cu totul deosebit, si are in el o sumedenie de note si arome si…stari.
Am stat la tot soiul de povesti, care mai de care mai haioase, despre excusii si peripetii, despre Amsterdam si ale lui…erhm…atractii culinare, despre Romania, despre noi, despre ei, despre cat de buna e sampania cu stridii si cu caviar (ewewew….). Am aflat ca portughezul nostru este unul din acei oameni innebuniti dupa Romania, si da, si dupa Carturesti :P
La desert am luat ceva care se chema Harukami numaistiucum. L-am ales pentru ca aseara mi-a parut tare rau ca inainte de plecare am decis sa imi las acasa cartea cu „elefantul roz” a lui Haruki Murakami, si m-am gandit ca poate asa mai compensez :P Era inghetata cu niste chestii necunoscute care aveau ciocolata inauntru. Bune, n-am ce zice, dar nu pot sa zic ca m-au dat pe spate.La final, portughezul nostru era nerabdator sa mai mergem in vreun club/ bar/ carciuma sa mai bem ceva, sa mai povestim. Din pacate pentru el, era aproape ora 1 la noi in Bucuresti, asa ca noi 3 romanasii eram cam morti de som, si am zis ca o lasam pentru alta seara, asa ca ne-a dus la hotel. Gata.

Lisabona - Pilot Episode

Deci, da, se pare ca in continuare nu am parte de internet in viata mea. Dupa exilul de o luna la Targoviste, acum sunt la Lisabona pentru o saptamana. Evident, nici aici nu am parte de tehnologia atat de draga mie. Exista un amarat de wireless in holul hotelului, si asta e tot.
Daaaar, totusi pot sa profit de faptul ca in aceasta saptamana am un program destul de lejer, asa ca, o sa scriu posturile in timpul liber, si seara la hotel doar o sa intru 5 minute sa le fac…publice. In clipa in care nu o sa mai apara nimic saptamana asta, inseamna fie ca am dat de greu si nu am apucat sa scriu nimic, fie ca ma distrez prea tare si nu mai am timp de alea 5 minute. Asa ca…sa auzim numai de bine. Si de-o fi sa nu ne auzim…sa fie din al doilea motiv.

Banul, bata-l vina....

Stiti cum e, in viata nu le poti avea pe toate. Chiar ma amuzam cu un coleg, care imi spunea ca atunci cand era el tanar si putea sa plece in…Africa spre exemplu, nu avea bani. Acum, ca are bani, nu mai are cum. Si uite asa, el nu va vedea in veci Africa.
Ei bine, si eu am ajuns astrazi sa bodogan idea de verzisori/ albastriciori si alti “ori”. Aveam un plan. Un plan maret, care m-ar fi dus si pe mine, nu in Africa, dar…pe acolo. Si uite ca, dupa aproape doua saptamani de gandit, dupa ce am ajuns la concluzia ca…da, vreau sa fac…sa-i zicem de acum inainte…”chestia”, am trecut la etapa a doua a procesului, si anume…calculele financiare. Ei bine, aici treaba s-a imputit. Rau de tot. Si aici, am ajuns la concluzia colegului meu. Cand poti nu ai cu ce, si cand ai cu ce, nu mai poti.
Pacat. Tare pacat ca trebuie sa ne ducem traiul amarastean intre a putea si a avea cu ce. Si da, la acest moment, bodogan faptul ca am ramas aici in gaura asta, in loc sa am duc pe un job de 1100 de euro, fara perspective prea promitatoare, dar care mi-ar fi permis sa fac „chestia”. Dar asta e…sometimes you win, sometimes you loose.
Astept promovarea, pentru a putea trece si eu in categoria, am cu ce dar nu mai pot.

Cele mai frumoase

Cand eram mai mica, am vazut un film in care Drew Barrymore descria foarte dragut colegele ei de liceu, ca fiind cele mai frumoase fete pe care le-a vazut in viata ei de aproape. Ei bine, duminica am avut si eu ocazia sa ma reintalnesc cu cele mai frumoase fete din viata mea. Pentru mine cele mai frumoase fete nu au fost colegele de liceu, ci fetele din grupa avansata de la gimnastica ritmica. Imi amintesc si acum, ca eram un pui de om, si ma uitam fascinata la acele fete (nici ele mai mult de niste puice de poate..12-13 ani) cu parul lor lung si tinutele zvelte. Noi eram prea mici pentru ca ele sa ne bage prea mult in seama. Le vedeam doar la vestiar, atunci cand noi veneam si ele plecau, sau in rarele ocazii la antrenamente, cand ajungeam mult mai devreme. Erau frumoase. Atata de frumoase....fara cuvinte de frumoase. Eu, o prajunuta tunsa baieteste, visam ca atunci "cand voi fi eu mare" sa devin o gimnasta cu parul lung pana la mijloc, si sa fiu atata de buna, incat sa am o panglica cu bat din fibra de sticla. Nu am avut nicodata parul lung pana la mijloc, iar panglica inca o mai caut prin magazinele din Bucuresti.

Dar sa revenim la fetele mele. Duminica am fost la un concurs de gimnastica ritmica...probabil unul din putinele astfel de concursuri de pe la noi. Intamplarea face ca era o competitie destul de maricica, unde venisera fete de mai peste tot. Cand ma voi intoarce in Bucuresti din exilul in care sunt saptamanile astea, probail ca voi pune si cateva poze mai...rasarite.

A fost minunat. Aceleasi fete zvelte ca niste gazele, cu parul lung prins in coc, si cu panglici cu bete...probabil din ceva mai bun decat fibra mea de sticla. Frumoase...extrem de frumoase. Am stat in coltul presei sa fac poze, si cineva m-a intrebat de la ce publicatie sunt. Nu am stiut ce sa le raspund, asa ca le-am zis ca sunt o fosta gimnasta...nostalgica :)))) Silly me....

Bineinteles...acum nu mai era mirajul fetelor mele din grupa avansata, dar ce am vazut duminica la Polivalenta, m-a facut sa retraiesc acele momente din copilarie, si sa imi amintesc de fetele cele mai frumoase din viata mea. Sunt curioasa, oare ce fac ele acum...

Fancy this…

Astazi, in timpul unei intalniri cu un client, am fost brusc intrerupta de un personaj care a intrat nepoftit in biroul unde ne aflam, si care mi-a acaparat toata atentia cu…un trabuc. Si nu neaparat cu “betigasul” din tututn pe care-l tot baga in gura, ci prin imaginea pe care o crea acel…”betigas”. Prin modul in care barbatul isi misca intregul brat pentru a duce trabucul la gura, pentru ca mai apoi sa il lase sa cada absent intre doua degete. Prin modul in care acapara tot aerul din camera si toata atentia celor prezenti prin mirosul pe care il emana. Prin modul in care isi incrunta putin privirea in momentul in care tragea din trabuc, pentru ca mai apoi sa priveasca extatic atunci cand scotea valul de fum din gura.

Si m-am gandit eu…ce are trabucul in plus fata de o tigara? Adica…sa fim seriosi…daca la o masa cineva isi aprinde o tigara, cu siguranta ca cel putin unele priviri se vor incrunta, si unele nasuri vor stramba. Dar in momentul in care cineva isi aprinde un trabuc….amutesc toate. Si priviri, si nasuri. Doar coltul gurii poate ca schiteaza un zambet discret de…poate admiratie…poate o oarecare invidie. Trabucul are prestanta, are imagine, iar cel care il tine in mana trebuie sa isi insuseasca si prestanta, si imaginea. Nu as putea asocia niciodata un trabuc, cu un barbat imbracat in trening Nike, tot asa cum nu as putea asocia niciodata o tigara fara filtru cu un barbat cu preastanta. Trabucul e masculin. Este unul din acele obiecte, care parca a fost facut special pentru a fi tinut in mana de un barbat. Si cand zic barbat…ma refer la un…BARBAT.

Si nu, sa nu va imaginati ca persoana mea de astazi era cine stie ce James Bond. Nu, era un turc mic, batran si chel. Dar imaginea lui tinand in mana acel trabuc, atentia neglijenta cu care il trata, m-au facut sa imi intiparesc in minte imaginea lui si sa zambesc putin acum, seara, in camera de hotel.