Ring with Diamonds

Sunt la Ploiesti saptamana asta. Si, ca orice om al muncii departe de casa, imi inec amarul in cat mai multe magazine. Si tot uitandu-ma eu asa prin vitrine, am dat peste cateva magazinase cu bijuterii, si nelipsitrele lor inele cu mot. Ma refer la celebrul inel de logodna, ala cu mot in varful caruia se afla o piatra mai mult sau mai putin...dura.
Si ma gandesc...cata lipsa de imaginatie, atat in randul femeilor care isi doresc acest inel, cat si in randul flacailor, care nu se mai obosesc sa aleaga un inel care sa se muleze pe personalitatea consoartei, ci pur si simplu...se duc la magazin si aleg motul care se incadreaza in limita de pret. La magazinul din seara asta, care se dorea unul cu oaresce pretentii, erau cel putin 6 inele identice ca model, singura diferenta intre ele facand-o marimea motului. Este ca si cum ai cumpara bomboane de la alimentara. In loc sa zici dati-mi bomboade se 10 lei, spui dati-mi un mot de 10 milioane. Scurt si la obiect. Dar cat de trist...

Restanta de ieri

...si nu, nu am uitat ca ieri a fost 1 decembrie, asa ca recuperez azi.

Amintiri dintr-o vara fierbinte, pentru un inceput de iarna dulce.

Domul Pruna

V-ati intrebat vreodata de ce dirijorul se agita atata cand condce o orchestra? Eu in seara asta am avut deosebita placere de a-l vedea in actiune pe domnul dirijor Pruna. Un om grozav de simpatic, care a condus pentru o seara o orchestra de...medici. Dada, de oameni care in timpul zilei taie in carne vie si seara canta la flaut sau vioara.
Si in aceasta seara mi-am permis cateva clipe de ignoranta in care am fost grozav de amuzata de...miscarea scenica a domunlui Pruna si nu m-am putut abtine sa nu mi-l imaginez tot timpul cat am fost in sala, desenat cu creionul pe hartie si jucand intr-un desen animat de Disney.
Poze cu domnul Pruna...in weekend cand ma intorc de la Ploiesti.

Netul asta si ce mai vedem pe el

Date fiind toate criticile aduse la adresa totalei lipse de activitate de pe acest blog, am promis ca in luna decembrie voi posta zilnic cate un articol/ poza/ ...ceva. Inca nu e decembrie dar...ma antrenez pentru ce va veni.

De ceva vreme sunt abonata la tot soiul de newsletters ca sa raman in pas cu...ce se intampla in jurul meu. Evident ca la majoritatea dau delete fara ca macar sa le deschid. Dar ocazional apuc sa stau o juma de ceas sa vad ce mai face lumea. Si tot citind eu asa...am dat peste un articol despre cum Kate Winslet a facut scandal ca diverse poze de-ale ei au fost photoshopate si ea a aparut pe copertile revistelor mai slaba, mai frumoasa, etc, etc. Lasand la o parte faptul ca articolul a fost scris de o femeie total frustrata, m-a pus nitel pe ganduri.

Iubesc Photoshopul si tot ce poate fi facut cu el. Iubesc faptul ca pot sa fac ca fata mea nu tocmai perfecta, sa arate ca un bibelou de portelan. Am tot respectul din lume pentru oamenii care pot sa transforme o femeie diforma intr-o frumusete. Cu toate astea, ma gandesc... la ce foloseste toata munca asta. Sa fim seriosi, este clar ca Photoshop-ul este la moda alaturi de gentile Luis Vuiton si pantofii Gucci. Nu apare pe podium dar...it is there, baby. Totusi, mi se pare ca s-a atins un punct in care, din a retusa anumite elemente, s-a ajuns ca persoanele din poze sa arate ca niste masti. Ma uitam la nus' ce reclama intr-o revista, si femeia aia din poza nu avea nici o cuta pe fata. Si numa refer la riduri, ci la cutele obisnuite pe care le are fata oricarui om. Arata grotesc.

Ne este chiar asa de rusine de cum aratam? Pana si femeile cele mai frumoase, au ajuns sa nu fie suficient de frumoase incat sa trebuiasca sa fie ascunse de straturi intregi de filtre si airbrush-uri? Cu alte cuvinte...nimeni nu e destul de frumos pentru zilele noastre. Mi se pare destul de trist ca s-a ajuns aici. Din punctul asta de vedere...tot respectul pt Kate Winslet.

Corporate fun

Weekendul trecut am fost la Bran. Cu...corporatia. Vedeti si voi ce-a iesit

Si daaaa...faptul ca am pus foarte putine poze cu colegii nu este intamplator. Nu si-au castigat locul aici :D

The small pleasures in life

FITS

Chiar ma gandeam eu asa, ca Sibiul este un oras pe care nu as vrea sa il cuosc in afara centrului istoric. Pentru simplul motiv ca la momentul asta, imi place sa imi imaginez ca locuitorii orasului traiesc cu totii un dolce far niente, in care se plimba mereu, merg la spectacole, galerii sau pur si simplu stau pe o banca. Nu as vrea sa cunosc si partea…civilizata a orasului, sa vad blocuri sau sa aflu ca defapt locuitorii Sibiului au si ei joburile lor, problemele lor, si ca nu traiesc asa cum imi place mie sa cred.
Dar…revenind la aseara. Ieri a fost prima zi din FITS (adicatelea…Festivalul International de Teatru de la Sibiu). In Bucuresti, un festival international de teatru nu ar fi nicodata semnalat cu atata pompa ca in Sibiu. Inca de cand am ajuns in oras, pe fiecare stalp erau bannere cu festivalul, si peste tot afise. No chance missing it. Si pentru cei care…chiar s-ar fi incapatanat sa nu se uite in jur, aseara a fost un minunat concert in piata mare a orasului, si un foc de artificii si mai minunat.
Stage 1: Plimbarea. Ma plimbam ieri fara tinta pe strada, cand am auzit o melodie care aducea izbitor de mult a Gotan Project. M-am linistit repede, pentru ca mi-am zis ca asa ceva nu ar fi putut trece neobservat, asa ca probabil erau niscaiva wannabees. In piata mare, erau ce-i drept niste unii, dar nici decum niste wannabees cum am crezut eu initial. Trupa se chema “La goutte au nez” si veneau din franta. Grozava muzica. O combinatie intre Gotan Project (duh…) si Pink Martini cu destule influente balcanice. Excelenta muzica, exceleti oamenii din jur. Nu am putut sa stau prea mult din pacate pentru ca era extraordinar de frig si pentru ca….trebuia sa muncesc 
Stage 2: Munca. Tic-tac, tic-tac face ceasul. Tocmai a inceput piesa de tearu din cortul de vizavi. Romeo si Julieta, a unei trupe din tara (IL) – ce-o fi aia…nu stiu inca, dar nici nu conteaza. O sa Google it up mai incolo. Colegele mele muncesc. Eu, din spirit de fronda…muncesc cu ele. Le ajut pe niste rapoarte, cu ochii la ceas. Incepe sa se auda muzica din cortul unde e piesa. Fetele se chinuie, se agita cu cifre si rapoarte. Nu mai rezist, asa ca le spun ca merg pana sus in camera. Fug pe culoarele hotelului, imi iau in picioare niste pantofi, trag o bluza pe mine si fug sa vad piesa. Intru in cort, alerg spre scena si…ghinion. Nimeresc fix la pauza. OK, back to work then. Fug inapoi in camera, imi dau jos bluza, iau papucii de casa si ma intorc la fete. Cande ram pe drum…incep artificiile. Detour !!!! Stau, ma uit, ma minunez, dau sa plec, incep si mai mari si mai frumoase. Ma intorc. Stau, ma uit, ma minunez, dau sa plec…iar pornesc mai tare. Tot asa de vreo 3-4 ori, pana mi-am zis ca va trebui sa aleg. Ori artificiile, ori piesa. Am ales piesa. Ajung in camera, ma foiesc, ajut, calculez, fetele se plictisesc de munca. Goodie !!!!! Fuga inapoi in camera. Punem iarasi bluza groasa si pantofii, o luam pe Cristina de-o aripa si fugim in cort. Aerul din jur era ca de...festival. Din acel festival cu multe trupe si petreceri in camin :P
Stage 3 : Piesa. Nu era de fapt o piesa de deatru, ci o adaptare « dansanta » dupa Romeo si Julieta. Am ajuns cand inca mai era o ora, asa ca am apucat sa ne destindem si sa ne bucuram de spectacol. Grozavi dansatorii si grozava coreografie. Am plecat de acolo la 1. Noaptea. Sa mai spuna cineva ca in Sibiu localnicii nu traiesc intr-un dolce far niente.

Deci...da. Tot respectul

Zilele astea ma perind prin Sibiu (de unde si hotelul cu spa-ul lui si apa plata cu lamaie). Ma perind si raman uimita de cati turisti se perinda la randul lor pe aici. In fiecare zi, vad alt grup prin holul hotelului. Pana mai acum cateva luni, nu puteam sa imi imaginez turisti in afara perioadei iulie-august. Daca eu merg in vacante doar atunci, asta inseamna ca toata lumea trebuie sa mearga in vacate odata cu mine. Prima oara m-am confruntat cu acest…fenomen neobisnuit in martie cand am fost la Venetia. Ma asteptam sa gasesc orasul pustiu, fara picior de strain in jur. Nu mica mi-a fost mirarea cand am gasit toate hotelurile pline, iar pe strazi erau armate de oameni cu aparate foto si harti in mana.


Aici in Sibiu terasele sunt pline, se vorbesc o multitudine de limbi straine si toata lumea pare in vacanta. Cu greu ii poti deosebi pe localnici de turisti. Ok, anul trecut…sa zicem ca orasul era capitala europeana a culturii, bla, bla, bla…Dar acum? Acum este un simplu oras. Ceea ce…dovedeste ca se poate si la noi. Se poate ca si la noi, sa umpli un oras de turisti, fara sa fie vreun eveniment aparte, se poate sa aduci oameni in vizita (chiar si in afara « sezonului ») doar prin puterea farmecului unui loc. Si da….Sibiul este in Romania, si in el locuiesc tot romani. Tot respectul.

Pitziponceala

Mai nou la mine in department este la mare moda site-ul www.pitzipoanca.org. Va recomand sa intrati doar daca aveti nervi de otel si stomace asisderea. Ei bine, ieri m-am incumetat si eu la niscaiva pitziponceala impreuna cu colegele mele…Pitzi.
Adicatelea…am stat 3 ceasuri in SPA-ul hotelului, mergand din sauna in jacuzzi si din jacuzzi in sauna, pana am ajuns ca niste pui numai buni de pus pe gratar. Dupa ce am decis ca a fost suficient acest tratament…inuman de muratureala, am mers in oras, si ca 3 Pitzi care se respecta, am comandat salate. Apogeul a fost atins atunci cand chelnerul ne-a intrebat ce vrem sa bem. Nu am crezut ca voi apuca ziua dar, am comandat o apa plata. Cu lamaie. Ewwwww…..
Nu a fost chiar rea.

Ce si cum mancam in Portugalia

Mancam mult tare, si bun – ca daca ar fi sa mancam tot din farfurie, am ajunge ca…mancarea lor traditionala (nu aveti decat sa cautati sa vedeti care e).

Totusi, trebuie sa mancam tot, pentru ca daca nu mancam tot, au senzatia ca nu ti-a placut mancarea si se supara.

Mancam cu cel putin doua tipuri de garnituri la un fel de mancare. Ambele incluse in pret – big brownie point, pentru ca nu trebuie sa iti mai alegi tu garnitura si s-o platesti separate.

Mancam in cele mai galagioase locuri posibile. Nicaieri nu am fost in restaurante unde sa se vorbeasca mai mult si mai tare ca aici.

Trebuie sa subliniez pentru a doua oara…la pranz mancam cu un pahar de vin sau bere alaturi – un nou maaaare brownie point pentru ei.

Mancam deserturi extrem de bune si de usoare, pe care nu ai cum sa le gasesti la noi. Adica…ai avea cum, dar nu le gasesti, asa ca tot acolo ajungem.

In rest…mancam cam ce mancam si pe la noi.

Team work

Deci, da, in mod oficial, la aceasta ora, eu stau la un birou si citesc Dilema Veche, in loc sa merg sa vad si eu macar o cladire din Lisabona. Probabil ca pana vineri cand ma voi intoarce in tara nu voi apuca sa vad nimic, asa ca sa nu ma intrebati cum a fost, sau daca mi-a placut, sau…sa vreti sa vedeti poze. Pentru ca…da, dragilor Vlad si Cuba, multumesc din suflet pentru aparat, dar pana acum am reusit sa fac doar 3 poze de la geamul hotelului :)).
The cruel life of team work…

Problema cu cumparaturile

Daaa…mi-am dat seama de unde vine problema cu cumparaturile. De la prima achizitie. Adica…daca cumva te afli intr-un magazin mare, fie el si un mall, si te pune naiba sa cumperi ceva…nu te mai poti opri pana nu ai spart toate limitele bugetului. Daca reusesti si te abtii sa nu iei nimic…problema nu e asa de mare. De exemplu, aseara am am batut recordul, si am stat la cumparaturi de la ora 9 ora Romaniei, si pana la ora 3. Noaptea. Asta pentru cei care rad de mine ca ma culc odata cu gainile. Se stiu ei…Si da…am spart multi bani. Mult mai multi decat ar fi trebuit poate. But anyways…it was cool. La un moment dat planuisem sa ies afara sa fac poze la un pod fain, dar…am uitat, prinsa fiind in tornada atator initiale interesante, cum ar fi h, m, c, a.
Cel mai cool a fost ca mi-am luat o bluzita cu unul din acei ugli people prins in piept. Este atata de frumoasa!!!!! Am aruncat repede eticheta, pentru ca imi tragea plasa mult in jos, si acum abia astept sa plec de aici sa o pot plimba prin oras. …si , da, desi sunt de trei zile in Lisqbona, nu am vazut absolute nimic din oras. Deja devine frustrant. Nici macar nu stiu daca as vrea sa vin in vacanta aici. Poate in seara asta, daca nu va ploua…apuc sa merg macar pe 2 strazi…

Pranzul la Lisabona - Pro si contra

Pro
Vezi cum se schimba culoarea oceanului in timp ce mananci – fabulos
Este normal sa bei 1-2-3 pahare de vin la masa, chiar daca esti in timpul programului, fara ca nimeni sa se uite stramb la tine – la Bucuresti am baut o singura data o bere la masa de pranz cu o colega si ni s-a parut mare scofala
Poti purta o conversatie inteligenta – bine…asta o poti face si la cina, nu e musai sa fi amsa de pranz
Poti manca un peste de care nu ai mai auzit in viata ta, si sa ti se para extraordinary
Nota de plata se imparte egal la numarul de meseni, fara sa se apuce fiecare sa scoata calculatorul, sa calculeze, si la final sa iti dai seama ca mai lipsesc 2 lei – tot respectul
Poti face o plimbare linistita cu masina pe coasta oceanului – asa…doar cat sa se aseze mai bine mancarea

Contra – and a big one
Trebuie sa iti platesti singur mancarea – si credeti-ma, ca nu e ieftina deloc

Day 1 - Sushi

Aseara am avut unul din acele momente in care am fost impartita intre dorinta de a scoate aparatul foto si a face zeci de poze, si gandul ca voi pastra amintirile mai intense daca voi privi totul prin ochii mei si nu prin sticla.
Seara a inceput cum nu se poate mai…ingramadit, intr-o masina sport cu 2 usi in care, evident, eu am stat in spate, cu genunchii la gura. Si da, am avut dovada vie a motivelor pentru care urasc aceste masini. Evident… exact asa cum prevazusem, am stat cu capul intr-o parte tot drumul, pentru ca altfel dadeam cu el de tavan.
Portughezsii sunt nebuni dupa peste. De orice fel. Cred ca ma asteapta o saptamana intreaga de mancat vietati umede – astazi la pranz mergem undeva unde se mananca numai peste. Deci…glurp..glurp…
Anyways. De mult timp tot ziceam ca vreau sa merg la un restaurant japonez. Si uite ca s-a ivit si ocazia. Am mers sa mancam sushi cu un portughez cu un nume predestinat fabulosului: Prada. Unul din acei barbati aflati la varsta de aur, care trateaza totul cu o nonsalanta fermecatoare.
Am fost la un restaurant aflat intr-o arena unde pe vremuri erau lupte de tauri, si care acum fusese transformata in centru comercial. Restaurantul…de o simplitate fabuloasa. Era genul de loc care te fermeca, fara sa stii de ce. Si da, nu exista notiunea de furculita si cutit. Aveai 2 bete cu care trebuia sa te descurci cum stii. Nu puteai sa mananci cu ele… aveai doua optiuni: oriu mancai cu mana, ceea ce era putin deplasat datorita felului in care arata locul, ori ramaneai flamand – mai plauzibil J))
Evident, ni s-a recomandat ce sa mancam. Am comandat un platou de 3 persoane cu sushi de toate natiile si felurile, si am luat la rand berile japoneze – in ordinea aflata pe meniu. De sus in jos.
La inceput ne-au servit cu niste vinete…intr-un fel de sos si cu o bautura care, Dumnezeu stie ce era, ca nu ne-a zis nimeni nimic. Apoi, ne-au mai adus niste bucatele de peste cu branza, iar dupa aceea, let there be sushi!!!!
Nu stiu cum sa il descriu. Se stie, este genul de mancare pe care you whether love it or hate it. I loved it. Mai ales cel cu orez. Nu stiu exact cum se prepara, probabil ca nu mi-ar fi de nici un folos. Oricum, gustul este unul cu totul si cu totul deosebit, si are in el o sumedenie de note si arome si…stari.
Am stat la tot soiul de povesti, care mai de care mai haioase, despre excusii si peripetii, despre Amsterdam si ale lui…erhm…atractii culinare, despre Romania, despre noi, despre ei, despre cat de buna e sampania cu stridii si cu caviar (ewewew….). Am aflat ca portughezul nostru este unul din acei oameni innebuniti dupa Romania, si da, si dupa Carturesti :P
La desert am luat ceva care se chema Harukami numaistiucum. L-am ales pentru ca aseara mi-a parut tare rau ca inainte de plecare am decis sa imi las acasa cartea cu „elefantul roz” a lui Haruki Murakami, si m-am gandit ca poate asa mai compensez :P Era inghetata cu niste chestii necunoscute care aveau ciocolata inauntru. Bune, n-am ce zice, dar nu pot sa zic ca m-au dat pe spate.La final, portughezul nostru era nerabdator sa mai mergem in vreun club/ bar/ carciuma sa mai bem ceva, sa mai povestim. Din pacate pentru el, era aproape ora 1 la noi in Bucuresti, asa ca noi 3 romanasii eram cam morti de som, si am zis ca o lasam pentru alta seara, asa ca ne-a dus la hotel. Gata.

Lisabona - Pilot Episode

Deci, da, se pare ca in continuare nu am parte de internet in viata mea. Dupa exilul de o luna la Targoviste, acum sunt la Lisabona pentru o saptamana. Evident, nici aici nu am parte de tehnologia atat de draga mie. Exista un amarat de wireless in holul hotelului, si asta e tot.
Daaaar, totusi pot sa profit de faptul ca in aceasta saptamana am un program destul de lejer, asa ca, o sa scriu posturile in timpul liber, si seara la hotel doar o sa intru 5 minute sa le fac…publice. In clipa in care nu o sa mai apara nimic saptamana asta, inseamna fie ca am dat de greu si nu am apucat sa scriu nimic, fie ca ma distrez prea tare si nu mai am timp de alea 5 minute. Asa ca…sa auzim numai de bine. Si de-o fi sa nu ne auzim…sa fie din al doilea motiv.

Banul, bata-l vina....

Stiti cum e, in viata nu le poti avea pe toate. Chiar ma amuzam cu un coleg, care imi spunea ca atunci cand era el tanar si putea sa plece in…Africa spre exemplu, nu avea bani. Acum, ca are bani, nu mai are cum. Si uite asa, el nu va vedea in veci Africa.
Ei bine, si eu am ajuns astrazi sa bodogan idea de verzisori/ albastriciori si alti “ori”. Aveam un plan. Un plan maret, care m-ar fi dus si pe mine, nu in Africa, dar…pe acolo. Si uite ca, dupa aproape doua saptamani de gandit, dupa ce am ajuns la concluzia ca…da, vreau sa fac…sa-i zicem de acum inainte…”chestia”, am trecut la etapa a doua a procesului, si anume…calculele financiare. Ei bine, aici treaba s-a imputit. Rau de tot. Si aici, am ajuns la concluzia colegului meu. Cand poti nu ai cu ce, si cand ai cu ce, nu mai poti.
Pacat. Tare pacat ca trebuie sa ne ducem traiul amarastean intre a putea si a avea cu ce. Si da, la acest moment, bodogan faptul ca am ramas aici in gaura asta, in loc sa am duc pe un job de 1100 de euro, fara perspective prea promitatoare, dar care mi-ar fi permis sa fac „chestia”. Dar asta e…sometimes you win, sometimes you loose.
Astept promovarea, pentru a putea trece si eu in categoria, am cu ce dar nu mai pot.

Cele mai frumoase

Cand eram mai mica, am vazut un film in care Drew Barrymore descria foarte dragut colegele ei de liceu, ca fiind cele mai frumoase fete pe care le-a vazut in viata ei de aproape. Ei bine, duminica am avut si eu ocazia sa ma reintalnesc cu cele mai frumoase fete din viata mea. Pentru mine cele mai frumoase fete nu au fost colegele de liceu, ci fetele din grupa avansata de la gimnastica ritmica. Imi amintesc si acum, ca eram un pui de om, si ma uitam fascinata la acele fete (nici ele mai mult de niste puice de poate..12-13 ani) cu parul lor lung si tinutele zvelte. Noi eram prea mici pentru ca ele sa ne bage prea mult in seama. Le vedeam doar la vestiar, atunci cand noi veneam si ele plecau, sau in rarele ocazii la antrenamente, cand ajungeam mult mai devreme. Erau frumoase. Atata de frumoase....fara cuvinte de frumoase. Eu, o prajunuta tunsa baieteste, visam ca atunci "cand voi fi eu mare" sa devin o gimnasta cu parul lung pana la mijloc, si sa fiu atata de buna, incat sa am o panglica cu bat din fibra de sticla. Nu am avut nicodata parul lung pana la mijloc, iar panglica inca o mai caut prin magazinele din Bucuresti.

Dar sa revenim la fetele mele. Duminica am fost la un concurs de gimnastica ritmica...probabil unul din putinele astfel de concursuri de pe la noi. Intamplarea face ca era o competitie destul de maricica, unde venisera fete de mai peste tot. Cand ma voi intoarce in Bucuresti din exilul in care sunt saptamanile astea, probail ca voi pune si cateva poze mai...rasarite.

A fost minunat. Aceleasi fete zvelte ca niste gazele, cu parul lung prins in coc, si cu panglici cu bete...probabil din ceva mai bun decat fibra mea de sticla. Frumoase...extrem de frumoase. Am stat in coltul presei sa fac poze, si cineva m-a intrebat de la ce publicatie sunt. Nu am stiut ce sa le raspund, asa ca le-am zis ca sunt o fosta gimnasta...nostalgica :)))) Silly me....

Bineinteles...acum nu mai era mirajul fetelor mele din grupa avansata, dar ce am vazut duminica la Polivalenta, m-a facut sa retraiesc acele momente din copilarie, si sa imi amintesc de fetele cele mai frumoase din viata mea. Sunt curioasa, oare ce fac ele acum...

Fancy this…

Astazi, in timpul unei intalniri cu un client, am fost brusc intrerupta de un personaj care a intrat nepoftit in biroul unde ne aflam, si care mi-a acaparat toata atentia cu…un trabuc. Si nu neaparat cu “betigasul” din tututn pe care-l tot baga in gura, ci prin imaginea pe care o crea acel…”betigas”. Prin modul in care barbatul isi misca intregul brat pentru a duce trabucul la gura, pentru ca mai apoi sa il lase sa cada absent intre doua degete. Prin modul in care acapara tot aerul din camera si toata atentia celor prezenti prin mirosul pe care il emana. Prin modul in care isi incrunta putin privirea in momentul in care tragea din trabuc, pentru ca mai apoi sa priveasca extatic atunci cand scotea valul de fum din gura.

Si m-am gandit eu…ce are trabucul in plus fata de o tigara? Adica…sa fim seriosi…daca la o masa cineva isi aprinde o tigara, cu siguranta ca cel putin unele priviri se vor incrunta, si unele nasuri vor stramba. Dar in momentul in care cineva isi aprinde un trabuc….amutesc toate. Si priviri, si nasuri. Doar coltul gurii poate ca schiteaza un zambet discret de…poate admiratie…poate o oarecare invidie. Trabucul are prestanta, are imagine, iar cel care il tine in mana trebuie sa isi insuseasca si prestanta, si imaginea. Nu as putea asocia niciodata un trabuc, cu un barbat imbracat in trening Nike, tot asa cum nu as putea asocia niciodata o tigara fara filtru cu un barbat cu preastanta. Trabucul e masculin. Este unul din acele obiecte, care parca a fost facut special pentru a fi tinut in mana de un barbat. Si cand zic barbat…ma refer la un…BARBAT.

Si nu, sa nu va imaginati ca persoana mea de astazi era cine stie ce James Bond. Nu, era un turc mic, batran si chel. Dar imaginea lui tinand in mana acel trabuc, atentia neglijenta cu care il trata, m-au facut sa imi intiparesc in minte imaginea lui si sa zambesc putin acum, seara, in camera de hotel.

Lucratura

Nu pot sa scriu cu pixul. Ei, si? Nu imi place sa scriu cu pixul si....in general...nu scriu cu pixul. Poate acestui fapt se datoreaza si pasiunea mea pentru stilouri. Si da, acum imi doresc foarte mult un stilou nou. Un stilou...special, pe care sa il alatur colectiei mele de stilouri cu fluturasi si fetite. Nu imi plac stilourile sobre si fara personalitate. Nu imi plac stilourile Mont Blanc doar pentru ca se cheama asa. In schimb, am descoperit o firma italiana (se putea altfel) care are acea lucratura si acea unicitate in ceea ce priveste lucrature, incat mi-a starnit interesul in mod deosebit. Mi-a starnit interesul la modul ca..am stat aproape 2 ore la ei pe site si nu am putut sa ma hotarasc la un model anume.

Tot respectul pentru acesti abieti din Italia care din 1912 incoace au reusit sa transforme un banal stilou si sa il aduca la rangul de bijuterie. Tot respectul pentru imaginatia lor si pentru migala cu care au bibilit fiecare milimetru de metal. Imi imaginez ca avand in mana un astfel de stilou, nu poti sa scrii decat ceva extraordinar. Probabil ca dintr-o astfel de penita nu pot iesi decat lucruri grozave, indiferent cat de lipsit de inspiratie ar fi cel care o manuieste. Candva...poate oi apuca sa scriu si eu cu asa ceva.

Primul

Cum se tot intorc lucrurile, si ce ciudat graviteaza...
Ma chinui de ceva vreme sa imi fac curaj sa ma ocup mai serios de blogging. Am o groaza de ganduri pe care vreau sa le impartasesc, dar din pacate prea putin timp. Si uite asa...aproape in fiecare weekend imi planific sa compun "Primul" post, dar ma iau cu altele...si ma trezesc weekendul viitor.
Dar acum, printr-o conjunctura nefericita ma vad nevoita sa stau in casa cel putin o saptamana, cu o groaza de timp la dispozitie. Si, ca in totdeauna, imi fac planuri si planuri privind numarul impresionant de activitati culturale (socio- nu pot) pe care le voi face eu in aceasta "cel putin o saptamana". Si primul lucru...evident...scriu acest post. Nu ca asta nu ar fi o sambata obisnuita, ca toate celelalte. Dar numai perspectiva a 9 zile de stat in casa...si deja timpul parca s-a dilatat si toate trebile cotidiene au disparut, lasand loc unei jumatati de ora in care sa ma astern electronic in spatiul virtual.
Acum...de la vorba pana la fapta e cale lunga. Sa vedem cat de...productiva voi fi si dupa cele 9 zile de izolare. Ca de...lauda e mare, si intentiile multe si frumoase
Sa auzim numai de bine si...la cat mai multe intalniri.