Banul, bata-l vina....

Stiti cum e, in viata nu le poti avea pe toate. Chiar ma amuzam cu un coleg, care imi spunea ca atunci cand era el tanar si putea sa plece in…Africa spre exemplu, nu avea bani. Acum, ca are bani, nu mai are cum. Si uite asa, el nu va vedea in veci Africa.
Ei bine, si eu am ajuns astrazi sa bodogan idea de verzisori/ albastriciori si alti “ori”. Aveam un plan. Un plan maret, care m-ar fi dus si pe mine, nu in Africa, dar…pe acolo. Si uite ca, dupa aproape doua saptamani de gandit, dupa ce am ajuns la concluzia ca…da, vreau sa fac…sa-i zicem de acum inainte…”chestia”, am trecut la etapa a doua a procesului, si anume…calculele financiare. Ei bine, aici treaba s-a imputit. Rau de tot. Si aici, am ajuns la concluzia colegului meu. Cand poti nu ai cu ce, si cand ai cu ce, nu mai poti.
Pacat. Tare pacat ca trebuie sa ne ducem traiul amarastean intre a putea si a avea cu ce. Si da, la acest moment, bodogan faptul ca am ramas aici in gaura asta, in loc sa am duc pe un job de 1100 de euro, fara perspective prea promitatoare, dar care mi-ar fi permis sa fac „chestia”. Dar asta e…sometimes you win, sometimes you loose.
Astept promovarea, pentru a putea trece si eu in categoria, am cu ce dar nu mai pot.

Cele mai frumoase

Cand eram mai mica, am vazut un film in care Drew Barrymore descria foarte dragut colegele ei de liceu, ca fiind cele mai frumoase fete pe care le-a vazut in viata ei de aproape. Ei bine, duminica am avut si eu ocazia sa ma reintalnesc cu cele mai frumoase fete din viata mea. Pentru mine cele mai frumoase fete nu au fost colegele de liceu, ci fetele din grupa avansata de la gimnastica ritmica. Imi amintesc si acum, ca eram un pui de om, si ma uitam fascinata la acele fete (nici ele mai mult de niste puice de poate..12-13 ani) cu parul lor lung si tinutele zvelte. Noi eram prea mici pentru ca ele sa ne bage prea mult in seama. Le vedeam doar la vestiar, atunci cand noi veneam si ele plecau, sau in rarele ocazii la antrenamente, cand ajungeam mult mai devreme. Erau frumoase. Atata de frumoase....fara cuvinte de frumoase. Eu, o prajunuta tunsa baieteste, visam ca atunci "cand voi fi eu mare" sa devin o gimnasta cu parul lung pana la mijloc, si sa fiu atata de buna, incat sa am o panglica cu bat din fibra de sticla. Nu am avut nicodata parul lung pana la mijloc, iar panglica inca o mai caut prin magazinele din Bucuresti.

Dar sa revenim la fetele mele. Duminica am fost la un concurs de gimnastica ritmica...probabil unul din putinele astfel de concursuri de pe la noi. Intamplarea face ca era o competitie destul de maricica, unde venisera fete de mai peste tot. Cand ma voi intoarce in Bucuresti din exilul in care sunt saptamanile astea, probail ca voi pune si cateva poze mai...rasarite.

A fost minunat. Aceleasi fete zvelte ca niste gazele, cu parul lung prins in coc, si cu panglici cu bete...probabil din ceva mai bun decat fibra mea de sticla. Frumoase...extrem de frumoase. Am stat in coltul presei sa fac poze, si cineva m-a intrebat de la ce publicatie sunt. Nu am stiut ce sa le raspund, asa ca le-am zis ca sunt o fosta gimnasta...nostalgica :)))) Silly me....

Bineinteles...acum nu mai era mirajul fetelor mele din grupa avansata, dar ce am vazut duminica la Polivalenta, m-a facut sa retraiesc acele momente din copilarie, si sa imi amintesc de fetele cele mai frumoase din viata mea. Sunt curioasa, oare ce fac ele acum...

Fancy this…

Astazi, in timpul unei intalniri cu un client, am fost brusc intrerupta de un personaj care a intrat nepoftit in biroul unde ne aflam, si care mi-a acaparat toata atentia cu…un trabuc. Si nu neaparat cu “betigasul” din tututn pe care-l tot baga in gura, ci prin imaginea pe care o crea acel…”betigas”. Prin modul in care barbatul isi misca intregul brat pentru a duce trabucul la gura, pentru ca mai apoi sa il lase sa cada absent intre doua degete. Prin modul in care acapara tot aerul din camera si toata atentia celor prezenti prin mirosul pe care il emana. Prin modul in care isi incrunta putin privirea in momentul in care tragea din trabuc, pentru ca mai apoi sa priveasca extatic atunci cand scotea valul de fum din gura.

Si m-am gandit eu…ce are trabucul in plus fata de o tigara? Adica…sa fim seriosi…daca la o masa cineva isi aprinde o tigara, cu siguranta ca cel putin unele priviri se vor incrunta, si unele nasuri vor stramba. Dar in momentul in care cineva isi aprinde un trabuc….amutesc toate. Si priviri, si nasuri. Doar coltul gurii poate ca schiteaza un zambet discret de…poate admiratie…poate o oarecare invidie. Trabucul are prestanta, are imagine, iar cel care il tine in mana trebuie sa isi insuseasca si prestanta, si imaginea. Nu as putea asocia niciodata un trabuc, cu un barbat imbracat in trening Nike, tot asa cum nu as putea asocia niciodata o tigara fara filtru cu un barbat cu preastanta. Trabucul e masculin. Este unul din acele obiecte, care parca a fost facut special pentru a fi tinut in mana de un barbat. Si cand zic barbat…ma refer la un…BARBAT.

Si nu, sa nu va imaginati ca persoana mea de astazi era cine stie ce James Bond. Nu, era un turc mic, batran si chel. Dar imaginea lui tinand in mana acel trabuc, atentia neglijenta cu care il trata, m-au facut sa imi intiparesc in minte imaginea lui si sa zambesc putin acum, seara, in camera de hotel.

Lucratura

Nu pot sa scriu cu pixul. Ei, si? Nu imi place sa scriu cu pixul si....in general...nu scriu cu pixul. Poate acestui fapt se datoreaza si pasiunea mea pentru stilouri. Si da, acum imi doresc foarte mult un stilou nou. Un stilou...special, pe care sa il alatur colectiei mele de stilouri cu fluturasi si fetite. Nu imi plac stilourile sobre si fara personalitate. Nu imi plac stilourile Mont Blanc doar pentru ca se cheama asa. In schimb, am descoperit o firma italiana (se putea altfel) care are acea lucratura si acea unicitate in ceea ce priveste lucrature, incat mi-a starnit interesul in mod deosebit. Mi-a starnit interesul la modul ca..am stat aproape 2 ore la ei pe site si nu am putut sa ma hotarasc la un model anume.

Tot respectul pentru acesti abieti din Italia care din 1912 incoace au reusit sa transforme un banal stilou si sa il aduca la rangul de bijuterie. Tot respectul pentru imaginatia lor si pentru migala cu care au bibilit fiecare milimetru de metal. Imi imaginez ca avand in mana un astfel de stilou, nu poti sa scrii decat ceva extraordinar. Probabil ca dintr-o astfel de penita nu pot iesi decat lucruri grozave, indiferent cat de lipsit de inspiratie ar fi cel care o manuieste. Candva...poate oi apuca sa scriu si eu cu asa ceva.

Primul

Cum se tot intorc lucrurile, si ce ciudat graviteaza...
Ma chinui de ceva vreme sa imi fac curaj sa ma ocup mai serios de blogging. Am o groaza de ganduri pe care vreau sa le impartasesc, dar din pacate prea putin timp. Si uite asa...aproape in fiecare weekend imi planific sa compun "Primul" post, dar ma iau cu altele...si ma trezesc weekendul viitor.
Dar acum, printr-o conjunctura nefericita ma vad nevoita sa stau in casa cel putin o saptamana, cu o groaza de timp la dispozitie. Si, ca in totdeauna, imi fac planuri si planuri privind numarul impresionant de activitati culturale (socio- nu pot) pe care le voi face eu in aceasta "cel putin o saptamana". Si primul lucru...evident...scriu acest post. Nu ca asta nu ar fi o sambata obisnuita, ca toate celelalte. Dar numai perspectiva a 9 zile de stat in casa...si deja timpul parca s-a dilatat si toate trebile cotidiene au disparut, lasand loc unei jumatati de ora in care sa ma astern electronic in spatiul virtual.
Acum...de la vorba pana la fapta e cale lunga. Sa vedem cat de...productiva voi fi si dupa cele 9 zile de izolare. Ca de...lauda e mare, si intentiile multe si frumoase
Sa auzim numai de bine si...la cat mai multe intalniri.